Cei singuri cu adevarat
Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
Dar cei pe care-un gând îndepartat
Îi poarta prin necunoscut,
Spre toti acei ce plâng câte-au pierdut...

Cei singuri cu adevarat
Sunt toti acei ce se pricep sa taca —
Sunt cei ce merg si nu se mai opresc,
Sunt cei ce duc sub haina lor saraca,
Sub lutul omenesc,
Secrete bogatii necunoscute —
În alte lumi setosi sa le stramute...

Cei singuri cu adevarat
Sunt cei ce vad, sunt cei ce plâng ades,
Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gândul lor neînteles —
Dar pentru ce, mergând o viata 'ntreaga,
Ei totus n'au putut sa înteleaga...

Nu te gândi la scunda lor chilie!
Chilia lor e sufletul lor mare!
— Îi vezi trecând, si îi astepti sa vie;
Îi vezi pierzându-se în departare:
În orice parte sânt,
Si 'nuntrul lor, duc un întreg pamânt!...

În mijlocul oraselor traiesc!
Si-orasele, cât sunt de framântate.
Ei trec ca niste razletiti prin ele,
- Fantastice corabii ne 'nfrânate,
Ne 'nvinse de talazurile grele...

Ei trec,
Pe strazile ce furnica de lume,
Pe ulite cu fabrici zgomotoase,
Prin pietele mizeriei din lume...
Ei trec —
Nu stie nimeni, unde anume!
Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
Bucata cu bucata risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Ne 'nchipuit, neasteptat, pe care
Doar îl viseaza numai omenirea...

pentru cei singuri...